Liniste, de abur rubensian, tolanita indecent peste cimpurile din fata mea…


Luminile fusesera gindite de altcineva… Un inginer-farmacist,  care era mai specialist in sunete, decit in lumini… Poate ca din acest motiv de natura fiziologica, nici nu le-am inteles prea bine si de aceea nici nu le voi descrie aici si acum… Luminile…

Ceea ce mi-a atras atentia intr-un mod deoasebt a fost faptul ca, Scena in discutie nu avea Margini, practic nu incepea si nu se termina nicaieri… iar cabinele sufleurilor nu aveau scaunele din lemn de brad ci niste somptuoase fotolii de piele de culoarea laptelui de pasare facut de mama mea, acum doua dimineti… Da!  Asta mi-a atras atentia, mai-mai sa-mi scoata ochii din orbite…  Da, da… si erau pentru doua persoane cu trupuri intregi…. Nu am inteles, atunci rostul… Mai tirziu,…cu mult mai tirziu, dar atunci, a fost mult prea tirziu…

Scari uriase se inaltau pina la cirpa vopsita a cerului… Scarile nu plecau de nicaieri, si nici nu ajungeau undeva anume stabilit… ci stateau agatate stupid, cam la vreo 20 de palme deasupra ierbii pamintului…de mucava…

Acum nu-mi face bine sa-mi aduc aminte, detaliul acesta… Si oricum, ce rost ar mai avea??… sa-mi reamintesc?? Ce sa fac cu amintirea?… in detaliu… ce sa mai fac cu detaliul?…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Ciudata piesa mi-a fost dat sa traiesc, sa-i patrund sensurile, sa incerc sa o inteleg, sa mi-o recomand, pentru iernile din ce in ce mai dese, sa o recomand prietenilor, atitia citi mi-au mai ramas… Am cautat cartea pe la anticarii de la Universitate. Mai toti, auzisera de ea, dar nici unul nu o avea la vinzare… Interesant, toti – fara exceptie – nu aveau chipuri, decit ochi aposi, guri stirbe, fara limbi… Desi isi vorbeau in soapta, nu am putut pricepe defel, susurul straniu , plin de afectiune care imbraca generos fatadele Universitatii Bucuresti, colt cu Strada Edgar Quinet, colt cu Arhitectura, colt drept cu Crematoriul CENUSA….si uriasul hangar de grine al Casei Poporului…

Ciudat si numele ei, a piesei ;… APA si CIMPUL fara TARANI…

Dar cea mai ciudata, mi-a ramas amintirea care mi-a strepezit Senzatiile, creionindu-mi acea stare chimica de Neuitat, care te arde insistent-rotund, fara fum lasind in urma doar gramajoare mici de scrum osos, de tutun militar ieftin de dupa razboi…

………………………………………………………………………………………………………………………

Liniste, de abur rubensian, tolanita indecent peste cimpurile din fata mea… Ochii mei, calcind necuriosi peste Marginea unei Primaveri de MERCUR, inca Nerasculat…

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andrei D.MITUCA..., Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Moarte..., Ape Statute..., Ape Vii..., Articol Propriu..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare Verbala..., Comunicare VIZUALA..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Pentru Abis 1957..., Preocuparile PADURII fara ROST.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s