Franz KAFKA – Un artist al Foamei…


În ultimele decenii, interesul pentru artiştii foamei a scăzut mult. In timp ce odinioară era foarte rentabil să organizezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg oraşul se preocupa de artistul foamei ; cu fiece nouă zi de flămînzire, participarea publicului creştea ; toţi voiau să-l vadă măcar o dată zi ; către sfîrşitul perioadei de flămînzire existau abonaţi care şedeau zile întregi în faţa cuştii mici cu gratii ; se organizau vizite pînă şi noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul ; în zilele cu vreme frumoasă cuşca era scoasă în aer liber şi atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor ; în timp ce pentru adulţi era doar o distracţie la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiţi, cu gura căscată şi ţinîndu-se de mînă pentru mai multă siguranţă ; ei voiau să vadă cum, dispreţuind pînă şi scaunul, artistul sta lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieşite prin piele, răspunzînd uneori cu eforturi la întrebări, dînd din cap politicos, ba chiar scoţînd braţul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cît e de slab. apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atît de importante pentru el, ale ceasului — singura mobilă din cuşcă — şi cum nu făcea altceva decît să privească fix înainte, cu ochii aproape închişi, sorbind din cînd în cînd cîte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-şi umezi buzele.

In afară de spectatorii pasageri, existau acolo şi paznici permanenţi, aleşi de public, în mod ciudat, de obicei dintre măcelari ; aceşti paznici, făcînd de gardă cîte trei deodată, aveau misiunea să-l supravegheze zi şi noapte pe artistul foamei, pentru ca nu cumva să îmbuce cîte ceva pe-ascuns. Dar asta nu era decît o simplă formalitate, introdusă pentru liniştirea mulţimii, întrucît iniţiaţii ştiau bine că, în timpul flămînzirii, artistul foamei n-ar fi luat ceva în gură cu nici un preţ, nici chiar silit ; onoarea meseriei sale îi interzicea asemenea lucru. Fireşte că nu toţi paznicii erau în stare să priceapă asta ; erau uneori grupuri de paznici nocturni care făceau paza foarte superficial, aşezîndu-se intenţionat în vreun colţ îndepărtat şi adîncindu-se acolo în jocul de cărţi, cu intenţia vădită de-ai permite artistului foamei să ia o mică gustare, pe are — după părerea lor — ar fi putut-o scoate din vreo ascunzătoare plină de provizii.

Nimic nu era mai chinuitor pentru artistul foamei decît asemenea paznici ; din cauza lor se posomora ; îl făceau să suporte flămînzirea îngrozitor de greu ; uneori îşi învingea slăbiciunea şi, în timpul acestor gărzi, cînta cît îl ţineau puterile, pentru a le arăta oamenilor cît de nedreaptă era bănuiala lor. Dar nu-i ajuta prea mult ; oamenii nu făceau altceva decît să se mire de îndemînarea lui de-a mînca pînă şi în timp ce cînta. Mai curînd prefera paznicii care se aşezau chiar lîngă gratii şi care nu se mulţumeau cu leşietica iluminăţie de noapte a sălii, ci îl scăldau în lumina lanternelor electrice pe care le punea la dispoziţie impresarul. Lumina vie nu-l stingherea de loc, de dormit tot nu putea dormi, dar putea în schimb să moţăie puţin pe orice lumină şi la orice oră, chiar cînd sala era supraaglomerată şi zgomotoasă. Cu asemenea paznici era dispus oricînd să petreacă o noapte complet albă ; era gata să glumească mereu cu ei, să le istorisească poveşti din viaţa lui de peregrinări, apoi să asculte povestirile lor, totul numai pentru a-i ţine treji şi a le putea dovedi necontenit că nu avea nimic de mîncare în cuşcă şi că răbda de foame cum n-ar fi fost în stare s-o facă nici unul dintre ei. Dar cel mai fericit moment era apoi dimineaţa, cînd li se aducea pe socoteala lui un mic dejun mai mult decît copios, asupra căruia se aruncau, după o noapte de veghe anevoioasă, cu pofta de mîncare a oamenilor sănătoşi. De fapt erau unii care voiau să vadă în acest mic dejun o încercare neîngăduită de influenţare a paznicilor, dar asta mergea totuşi prea departe şi cînd erau întrebaţi dacă voiau să preia paza de noapte fără mic dejun, numai de dragul artei, dădeau îndărăt, dar persistau totuşi în bănuielile lor. Fireşte că asta făcea parte din suspiciunile inevitabile ce însoţesc asemenea demonstraţii de flămînzire, că doar nimeni nu era în stare să stea toate zilele şi nopţile, neîntrerupt, ca paznic, lîngă artistul foamei, deci nimeni uu putea şti din proprie experienţă dacă nemîncarea era respectată fără întrerupere, fără greş; doar artistul foamei, singur, putea şti acest lucru, deci numai el putea fi în acelaşi timp şi spectator pe deplin satisfăcut al flămînzirii sale.

La rîndul lui, el nu era niciodată mulţumit, dar din alte motive ; poate că nu din cauza nemîncării era atît de slab — astfel încît unii oameni trebuiau, spre regretul lor, să evite spectacolul, neputînd suporta să-l vadă — ci poate că mai curînd slăbea atît de mult din cauză că era nemulţumit de el însuşi. Pentru ca, de fapt doar el singur ştia cît de uşor era să îndure foamea, nici unul dintre iniţiaţi nu-şi dădea seama. Era lucrul cel mai uşor din lume. De altfel nici nu-l ascundea, dar oamenii nu voiau să-l creadă ; cel mai bun caz îl considerau modest, dar mai adesea îl învinuiau că-şi făcea reclamă sau chiar era un şarlatan, căruia îi era uşor să rabde de foame întrucît ştia cum să procedeze pentru a-i fi cît mai uşor, şi că, pe deasupra, mai avea şi tupeul s-o recunoască pe jumătate. Toate astea era nevoit să le îndure, ba chiar se obişnuise cu ele în decursul anilor şi — trebuie să-i recunoaştem acest lucru — nu părăsise încă niciodată de bunăvoie cuşca, după o perioadă de nemîncare. Durata maximă a flămînzirii o fixase impresarul la patruzeci de zile, niciodată nu-l lăsa să stea nemîncat mai mult, nici chiar în metropole, şi asta dintr-un motiv bine întemeiat. Din experienţă ştia că, printr-o reclamă intensificată treptat, interesul publicului putea fi stilat vreme de patruzeci de zile, apoi scădea, se putea constata o reducere a afluenţei spectatorilor ; fireşte că, în privinţa asta, erau mici deosebiri între diferitele oraşe şi ţări, dar regula generală rămînea valabilă, patruzeci de zile era limita maximă de timp. Aşa că, în a patruzecea zi se deschidea uşa cuştii împodobite cu ghirlande de flori, amfiteatrul era umplut pînă la refuz de un public entuziast, o fanfară militară cînta, doi medici intrau în cuşcă pentru a face măsurătorile de rigoare pe trupul artistului foamei, se anunţau rezultatele în sală printr-un megafon şi în cele din urmă veneau două tinere doamne, fericite de a fi fost desemnate prin tragere la sorţi, şi-l ajutau pe artistul foamei să iasă din cuşcă şi să urce cîteva trepte, pînă la o mică măsuţă pe care era servit un prînz de regim, alcătuit cu grijă. în clipa asta, însă, artistul foamei opunea rezistenţă. De fapt, îşi lăsa încă de bunăvoie braţele numai oase în mîinile doamnelor aplecate spre el şi gata să-l ajute, dar de sculat nu voia să se scoale. De ce să înceteze tocmai acum, după patruzeci de zile ? Ar mai fi rezistat încă mult, nelimitat ; de ce să înceteze tocmai acum cînd era în plină, ba încă nici măcar în plină flămînzire ? De ce voiau să-l lipsească de gloria nu de-a deveni cel mai mare artist al foamei din toate timpurile, căci asta era probabil de mult, ci de-a se depăşi pe sine însuşi pînă dincolo de marginile înţelegerii, întrucît nu simţea nici o limită a capacităţii sale de flămînzire. De ce mulţimea aceea, care pretindea că-l admiră atît de mult, avea doar atît de puţină răbdare ; dacă el putea să rabde de mai departe, de ce nu voiau să-l lase să flămînzească ? De altfel era şi obosit, se simţea atît de bine pe paie, iar acum trebuia să se scoale cît era de lung şi să meargă la masă, doar simpla idee de a mînca îi producea o greaţă pe care numai consideraţia faţă de doamne îl împiedica, cu greu, să şi-o manifeste, Şi privea în sus, în ochii doamnelor aparent atît de prietenoase, dar în realitate atît de crude, şi-şi clătina capul nespus de greu, pe care gîtul slab abia izbutea să-l mai susţină.

Apoi se petrecea, ceea ce se petrecea totdeauna. Venea impresarul, ridica braţele mut — căci muzica împiedica orice vorba — deasupra artistului foamei de parcă ar fi invocat cerul să-şi privească opera acolo pe paie, acel martir demn de toată compătimirea care era bineînţeles artistul foamei, dar martir într-un cu totul alt sens ; îl prindea pe artistul foamei de talia subţire, încercînd, prin precauţii exagerate, să acrediteze impresia că avea de-a face cu o făptură nespus de fragilă, şi-l preda doamnelor ce se făcuseră între timp ca de ceară — bineînţeles nu fără a-l scutura puţin într-ascuns, astfel încît artistului foamei să i se bălăbănească bustul şi picioarele într-o parte şi-n alta, căci nu şi le mai putea stăpîni. Acum, artistul foamei accepta orice ; capul îi atîrna în jos, de parcă se rostogolise pînă pe piept şi se mai ţinea încă acolo în mod inexplicabil; trupul părea complet golit pe dinăuntru ; mînate de instinctul de conservare, picioarele se sprijineau reciproc cu genunchii lipiţi, dar rîcîiau podeaua de parcă n-ar fi crezut-o reală, ci ar fi căutat-o sub ea pe cea adevărată ; şi toată greutatea, fireşte foarte mică a trupului se lăsa pe una din doamne care, căutînd ajutor în jur — că doar nu aşa îşi imaginase această funcţie de onoare — întindea mai întîi gîtul cît putea de mult, gîfîind, pentru ca să-şi ferească măcar faţa de atingerea artistului foamei, apoi, întrucît nu izbutea — iar tovarăşa ei mai fericită nu-i venea în ajutor, ci se mulţumea doar să poarte tremurînd mîna cealaltă a artistului foamei, acel mănunchi de oase — amintita doamnă începea să plîngă, în hohotele de rîs amuzat ale celor din sală, şi trebuia să fie înlocuită de vreun servitor pregătit din vreme. Apoi urma mîncarea, din care impresarul îi băga cîte puţin în gură artistului foamei, ce părea cuprins de-o somnolenţă vecină cu leşinul; între timp impresarul ducea o conversaţie veselă pentru a distrage atenţia celor din jur de la starea lui; apoi mai rostea în cinstea publicului un toast, pe care lăsa impresia că i-l suflase artistul foamei; orchestra încununa totul cu un mare acord final, lumea se împrăştia şi nimeni nu avea dreptul să fie nemulţumit de ceea ce văzuse, nimeni fără de artistul foamei, veşnic singurul nemulţumit.

Astfel a trăit mulţi ani, cu mici răgazuri de odihnă, într-o aparentă strălucire, cinstit de toată lumea, dar, cu toate astea, de cele mai multe ori stăpînit de o dispoziţie melancolică, ce se accentua tot mai mult din cauză că nimeni nu înţelegea să-l ia în serios. Cum să-l consolezi ? Ce-i mai rămînea să-şi dorească ? Şi dacă se găsea uneori cîte un binevoitor care îl compătimea şi voia să-i explice că melancolia lui se datora probabil foamei, atunci se putea întîmpla — mai ales dacă era mai către sfîrşitul perioadei de flămînzire — ca artistul foamei să răspundă printr-un acces de furie şi să înceapă să scuture gratiile ca o fiară, spre spaima tuturor. Totuşi, impresarul avea pentru asemenea stări un mijloc de pedepsire, pe care-l folosea cu plăcere. Îl scuza pe artistul foamei faţă de publicul adunat şi recunoştea că purtarea lui nu putea găsi justificarea decît într-o irascibilitate provocată de foame, pe care cu greu o poţi înţelege, cu una cu două, oamenii sătui ; apoi în legătură cu asta, aducea vorba despre afirmaţia tot atît de explicabilă a artistului foamei, cum că ar putea răbda de foame mult mai mult, decît rabdă ; lăuda înalta strădanie, buna intenţie, marea abnegaţie pe care le oglindea bineînţeles şi această afirmaţie, dar căuta apoi s-o infirme convingător prin exhibarea de fotografii, pe care le şi vindea şi în care putea fi văzut artistul foamei într-o a patruzecea zi de flămînzire, în pat, aproape stins de slăbiciune. Această răstălmăcire a adevărului, care-i era, de fapt, binecunoscută artistului foamei, dar care-l enerva de fiecare dată din nou, era prea mult pentru el. Consecinţa acestei încetări premature a flămînziiii era prezentată aici drept cauza ei. Era imposibil să lupte împotriva unei asemenea lipse de înţelegere, împotriva acestei lumi lipsită de înţelegere. De fiecare dată îl asculta pe impresar, de lîngă gratii, curios şi stăpînit de bună-credinţă, apoi, la prezentarea fotografiilor, dădea drumul gratiilor de fiecare dată, se trîntea din nou pe paie cu un oftat, iar publicul liniştit putea să se apropie iar şi să-l contemple.

Cînd martorii unor asemenea scene se gîndeau din nou la ele, după ani şi ani, de multe ori nu se mai puteau înţelege pe ei înşişi. Căci între timp intervenise acea schimbare despre care am vorbit; intervenise aproape pe negîndite ; probabil că avea cauze mai adînci, dar cui îi mai ardea acum să caute a le afla ; în orice caz, Statul artist al foamei se văzu într-o bună zi părăsit de mulţimea dornică de distracţii, care era să se îndrepte în masă spre alte spectacole. Impresarul mai făcu în pripă un turneu prin jumătate Europa, pentru a vedea dacă nu renaşte pe ici, pe colo, vechiul interes al publicului ; totul în zadar ; ca printr-o conspiraţie generală, pretutindeni se trezise, tocmai atunci, o adevărată repulsie pentru flămînzirea exhibiţionistă. Fireşte că, în realitate, lucrurile nu se putuseră schimba chiar atît de brusc şi cei doi îşi aduceau aminte acum, postum, de anumite simptome prevestitoare cărora la vremea respectivă, îmbătaţi de succese, nu le acordaseră destulă atenţie şi pe care nu le jugulaseră suficient ; dar acum era prea tîrziu pentru a mai întreprinde ceva împotriva lor. De fapt, era lucru sigur că odată şi odată va veni din nou vremea şi pentru flămînzire, dar asta nu era o mîngîiere pentru cei în viaţă. Ce putea să facă acum artistul foamei ? Cel pe care-l aclamaseră mii de oameni nu se putea arăta prin simple panorame, pe la bîlciuri mărunte, iar pentru a îmbrăţişa altă carieră artistul foamei era nu numai prea bătrîn, dar şi prea fanatic adept al Flămînzirii Astfel l-a concediat pe impresar, pe tovarăşul unei cariere fără seamăn, şi s-a angajat la un mare circ ; pentru a-şi cruţa susceptibilitatea, nici măcar nu s-a uitat la condiţiile contractului.

Un circ mare, cu un număr imens de oameni de animale şi de aparate, care se compensează şi completează reciproc necontenit, poate folosi pe oricine oricînd, chiar şi pe un artist al foamei, fireşte în limitele unor pretenţii modeste ; şi, în plus, în acest caz special nu era angajat însuşi artistul foamei, ci vechiul său nume celebru ; ba chiar, dat fiind specificul acestei arte care nu scădea pe măsură ce omul înainta în vîrstă, nici măcar nu se putea pretinde că un artist în retragere, care nu mai era în apogeul posibilităţilor sale, ar fi vrut să se refugieze într-o slujbă sigură la circ ; dimpotrivă, artistul foamei îi asigură că flămînzeşte tot aşa de bine ca şi înainte, ceea ce părea întru totul verosimil, ba chiar pretinse că, dacă va fi lăsat în voia sa — lucru ce i se făgădui fără nici o dificultate — abia acum va uimi lumea cu adevărat, o afirmaţie care trezi doar un zîimbet printre specialişti, dată fiind atmosfera epocii pe care artistul foamei o uitase cu prea mare uşurinţă în entuziasmul său.

În fond, însă, nici artistul foamei nu pierduse simţul realităţii faţă de situaţia adevărată şi acceptă, ca foarte firesc, să nu fie pus cu cuşca sa în mijlocul manejului, ca un număr de mare succes, ci afară, în preajma grajdurilor, dar într-un loc, oricum, foarte uşor accesibil. Afişe mari, multicolore încadrau cuşca şi anunţau ce se putea vedea acolo. Cînd publicul se grămădea spre grajduri, în pauzele spectacolului, pentru a vizita animalele, era imposibil să nu treacă pe lingă artistul foamei şi să nu se oprească puţin ; poate că ar fi adăstat chiar mai mult în faţa lui, dacă presiunea celor care veneau din urmă pe culoarul îngust şi care nu înţelegeau această oprire în drumul spre multdoritele grajduri n-ar fi făcut imposibilă o mai lungă contemplare în linişte. Acesta era şi motivul pentru care artistul foamei tremura mereu înaintea acestor ore de vizită, pe care le dorea, fireşte, ca pe unicul ţel al vieţii sale. La început, abia, putea aştepta pauzele spectacolului; privea fascinat la oamenii care se apropiau îmbulzindu-se, pînă cînd se convinse mult prea curînd – nici autoiluzionarea cea mai îndîrjită şi aproape conştientă nu rezistă experienţei — că, judecînd după intenţiile lor, cei mai mulţi erau totdeauna, aproape fără excepţie, doar vizitatori ai grajdurilor. Iar acea privelişte din depărtare a mulţimii îmbulzindu-se rămînea, totuşi, cea mai frumoasă. Căci de-ndată ce se apropia, îl asurzea numaidecît vuietul strigătelor şi al invectivelor celor două tabere ce se formau necontenit din nou: a celor ce voiau să-l privească în linişte, nu cu comprehensiune, ci din capriciu şi încăpăţînare — tabără care îi deveni artistului foamei, curînd, cea mai insuportabilă — şi cealaltă a celor care voiau să meargă mai întâi la grajduri. După ce trecea gloata cea mare, veneau apoi întîrziaţii ; dar aceştia, care nu mai erau împiedecaţi să se oprească locului cît ar fi poftit, se grăbeau fireşte să treacă pe lîngă el cu paşi mari, aproape fără să privească măcar în lături, pentru a mai apuca să ajungă în timp util la animale. Şi era o întîmplare fericită, dar nu prea frecventă, cînd un tată de familie venea cu copiii săi, arăta cu degetul spre artistul foamei, le explica pe larg despre ce era vorba, despre anii de odinioară în care asistase la spectacole similare, însă incomparabil mai grandioase, apoi cînd copiii continuau să nu înţeleagă din cauza insuficientei lor pregătiri şcolare şi de viaţă — ce ştiau ei despre flămînzire ? — dar cînd strălucirea ochilor lor iscoditori trăda totuşi ceva cu privire la alte vremuri viitoare, mai prielnice. Apoi, artistul foamei îşi spunea uneori că ar merge ceva mai bine dacă poate, cuşca lui n-ar fi atît de aproape de grajduri. Aşa, prea le era uşoară oamenilor alegerea, fără să mai vorbim de faptul că duhoarea grajdurilor, frămîntarea animalelor în timpul nopţii, căratul chiar pe la nasul lui al cărnii crude pentru fiare şi răgetele acestora cînd erau hrănite îl răneau adînc şi-l amărau necontenit. Dar de plîns la direcţie nu îndrăznea să se plîngă ; oricum, de fapt animalelor le datora mulţimea de vizitatori, printre care se găsea uneori şi cîte unul pentru el; cine ştie unde l-ar fi vîrît, dacă s-ar fi apucat să amintească de existenţa sa şi, prin asta, de faptul că, la urma urmei, nu era decît un obstacol în drumul spre grajduri. ; Un obstacol mic, fireşte, un obstacol ce devenea tot mai mic. Lumea se obişnuia cu ciudăţenia de-a mai încerca să i se solicite, în zilele noastre, atenţia pentru un artist al foamei şi, o dată cu obişnuinţa asta, rostea şi sentinţa referitoare la el. N-avea decît să flămînzească, atît cît o putea ; şi asta şi făcea ; dar nimic nu-l mai putea salva, lumea trecea pe lîngă el fără să-l mai ia în seamă. încearcă să-i explici cuiva arta răbdatului de foame ! Cine n-o simte nici nu poate fi făcut s-o înţeleagă. Frumoasele afişe se murdăriră şi deveniră ilizibile, fură smulse, nimănui nu-i trecu prin minte să le înlocuiască ; tăbliţele cu numărul zilelor de cînd începuse să flămînzească, care în prima epocă erau înlocuite zilnic cu grijă, rămaseră multă vreme neschimbate, întrucît după primele săptămîni personalul circului se săturase pînă şi de această muncă măruntă ; şi astfel artistul foamei continuă, de fapt, să flămînzească aşa cum visase odată, cîndva, şi izbuti fără nici un efort, exact aşa cum prorocise atunci ; dar nimeni nu mai număra zilele ; nimeni, nici chiar artistul foamei însuşi nu ştia cît de măreaţă devenise realizarea lui; şi asta îl seca la inimă. Iar dacă, între timp, cîte un gură-cască se oprea, amuzîndu-se pe seama numărului neschimbat de mult şi vorbea de înşelătorie, asta nu era decît cea mai neroadă minciună pe care o putea născoci indiferenţa şi răutatea înnăscută, căci nu artistul foamei înşela, el lucra cinstit, doar lumea îl înşela cu privire la răsplată.

Totuşi, trecură iarăşi zile multe, dar luă şi asta sfîrşit. Într-o zi, un intendent se împiedică de cuşcă şi-i întrebă pe oamenii de serviciu de ce lasă acolo, nefolosită şi plină de paie putrezite, o cuşcă ce poate fi încă foarte bine utilizată ; nimeni nu ştia nimic, pînă cînd unul, vazînd tăbliţa cu numărul, îşi aminti de artistul foamei, Răscoliră paiele cu nişte prăjini şi-l găsiră sub ele. „Încă mai flămînzeşti ? întrebă intendentul, cînd ai de gînd să încetezi odată ?” „Iertaţi-mă toţii”, şopti artistul foamei ; nu-l înţelese, însă, decît intendentul, care ţinea urechea lipită de gratii. „Fireşte, spuse acesta ducînd degetul la frunte, pentru a explica astfel personalului starea artistului foamei, te iertăm.” „Tot timpul am vrut să admiraţi felul cum rabd de foame”, spuse artistul foamei. „Chiar îl şi admirăm”, răspunse intendentul prevenitor. „Dar n-ar trebui s-o faceţi”, ripostă artistul foamei. „Ei, atunci nu-l admirăm, întoarse vorba intendentul , dar de ce să nu-l admirăm ?” „Fiindcă trebuie să rabd de foame, nu pot altfel”, îngînă artistul foamei. „Ia te uită, spuse intendentul, da e ce nu poţi altfel ?” „Fiindcă, murmură artistul foamei săltînd capul şi vorbind, cu buzele ţuguiate ca pentru sărut, chiar la urechea intendentului, ca nu cumva să se piardă vreun cuvînt, fiindcă n-am putut găsi mîncarea care să-mi placă. Dacă aş fi găsit-o, crede-mă că n-aş fi făcut atîta vîlvă, ci aş fi mîncat pe săturate ca tine şi ca toţi ceilalţi.” Astea au fost ultimele cuvinte, iar în ochii lui stinşi mai licărea convingerea fermă, deşi nu la fel de mîndră ca altădată, că tot continuă să flămînzească.

„Ei, acum faceţi ordine !” spuse intendentul şi-l îngropară pe artistul foamei cu paie cu tot. În cuşcă puseră însă o panteră tînără. Era o adevărată înviorare, chiar şi pentru cel mai insensibil spirit, să vadă această fiară sălbatică agitîndu-se în cuşca pustie de atîta vreme. Nu-i lipsea nimic. Hrana care-i plăcea i-o aduceau paznicii fără să stea prea mult pe gînduri; nu părea să simtă nici măcar lipsa libertăţii ; acest trup nobil, înzestrat cu tot ce-i trebuia chiar şi pentru a sfîşia, făcu impresia că poartă şi libertatea în el ; aceasta părea să sălăşuiască undeva în dinţii puternici ; iar bucuria de-a trăi ţîşnea cu atît foc din gîtlejul ei, încît spectatorilor nu le era uşor să-i ţină piept. Dar se stăpineau, înconjurau cuşca şi nu voiau să se clintească din loc.

traducere de Cora MARIN

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andrei D.MITUCA..., Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Moarte..., Ape Statute..., Ape Vii..., Articol Imprumutat Cuminte..., Articol Propriu..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare Verbala..., Comunicare VIZUALA..., CONCEPT Art..., Corinei..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., ISTORII Profunde..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Nimicuri Putrede..., Pentru Abis 1957..., Perceptia Luminii..., Personalitati marcante ale PADURII fara ROST..., Plecaciune cu fringerea Coloanei..., Plecaciune fara fringerea Coloanei..., Politica Bolnava..., Preocuparile PADURII fara ROST..., Respiratie Articulata..., Rugaciune..., Rusinea ca o Mocirla din care nu poti sa iesi..., Suflet in Git..., Sufletul Padurii fara Rost.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s