Gabriel Garcia MARQUEZ – Toamna Patriarhului – Pe vremea ocupatiei Infanteriei marine…


Odinioară, pe vremea ocupaţiei infan­teriei marine, se închidea în cabinet pentru a hotărî soarta patriei împreună cu comandantul trupelor debarcate şi semna tot felul de legi şi decrete punîndu-şi degetul gros, căci pe atunci nu ştia să citească, nici să scrie, dar cînd îl lăsară încă o dată singur cu patria şi puterea sa, nu-şi mai făcu sînge rău cu corvoada legilor scrise, ci cîrmui prin viu grai şi în persoană în orice moment şi pretutindeni, cu o parcimonie neclintită, dar şi cu o pricepere de neconceput pentru vîrsta sa, asediat de o puzderie de leproşi, orbi şi damblagii care implorau din propria-i mînă sarea tămăduirii, şi de politicieni cu ştiinţă de carte şi adulatori neruşinaţi care-l proclamau drept cel care îndreaptă cutre­murele, eclipsele, anii bisecţi şi alte greşeli ale Domnului, tîrîndu-şi prin tot palatul paşii uriaşi de elefant pe zăpadă, în vreme ce rezolva treburi de stat şi probleme curente cu aceeaşi naturaleţe cu care poruncea să-mi luaţi uşa asta de aici şi să mi-o puneţi dincolo, iar cînd o luau, să mi-o puneţi la loc, iar cînd o puneau, ceasul din turn să nu bată de douăsprezece la douăsprezece, ci la două pentru ca viaţa să pară mai lungă, porunca era împlinită fără nici o şovăială, fără o clipă de răgaz, în afara orei ca de moarte a siestei, cînd se refugia în penumbra concubinelor, alegea una cu forţa şi fără s-o dezbrace, fără să închidă uşa, în incinta palatului răsunînd atunci gîfîiala-i nemiloasă de bărbat grăbit, zornăitul jinduitor al pintenului de aur, scîncetul ca de cîine, groaza femeii care-şi irosea răstimpul de dragoste străduindu-se să abată privirea ştearsă a copiilor prematuri, ţipetele ei căraţi-vă de aici, duceţi-vă să vă jucaţi în curte, nu-i voie să vadă copiii aşa ceva, şi apoi glasurile se stingeau, viaţa încremenea, se lăsa o linişte adîncă, toată lumea rămînea stană de piatră cu degetul pe buze, fără să respire, linişte, generalul se odihneşte, dar cei care-l cunoscuseră mai bine nu se încredeau nici măcar în răgazul acelei clipe sacre, fiindcă întotdeauna părea că se dedublează, doar îl văzuseră jucînd domino la şapte seara şi în acelaşi timp fusese văzut dînd foc baligilor de vacă pentru a alunga ţînţarii din salonul de audienţe, şi nimeni nu-şi făcea vreo iluzie pînă ce nu se stingeau luminile de la ultimele ferestre şi nu răzbătea zgomotul huruitor al celor trei zăvoare, celor trei lacăte şi celor trei drugi de la dormitorul prezidenţial, şi pînă nu se auzea prăbuşindu-se pe pardoseala de piatră trupul lui istovit şi răsuflarea-i de copil decrepit ce devenea tot mai adîncă pe măsură ce mareea creştea, pînă cînd harfele noptatice ale vîntului făceau să amuţească greierii din timpanele lui şi un uriaş val de spumă pustia străzile străvechiului oraş al viceregilor şi corsarilor şi năvălea în palatul prezidenţial prin toate ferestrele, ca în acea cumplită sîmbătă de august cînd oglinzile se umplură de scoici şi salonul de audienţe rămase la discreţia rechinilor, depăşind cel mai ridicat nivel al oceanelor preistorice şi revărsîndu-se peste faţa pămîntului, peste spaţiu şi timp, şi numai el rămase plutind cu faţa în jos pe apa lunară a viselor lui de înecat solitar, cu uniforma-i de doc de simplu soldat, cu jambierele puse, cu pintenul de aur şi braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă. Acea prezenţă simultană a sa pretutindeni în anii bolovănoşi care i-au precedat cea dintîi moarte, urcuşul acela în timp ce cobora, extazierea în faţa mării pe cînd agoniza de dragoste nesatisfăcută nu erau un privilegiu al firii lui, aşa cum proclamau adulatorii, nici vreo născocire a mulţimii, cum susţineau cei care-l defăimau, ci norocul de a se putea bizui pînă-n pînzele albe pe serviciile şi fidelitatea de cîine a lui Patricio Aragonés, dublul lui perfect, care fusese găsit fără ca nimeni să-l fi căutat cînd veniră la el cu vestea, domnule general, că o falsă trăsură prezi­denţială cutreiera satele de indieni făcînd o afacere mănoasă cu acea înlocuire, că-i văzuseră ochii stinşi în penumbra de moarte, că-i văzuseră buzele palide, mîna de mireasă gingaşă cu o mănuşă de atlaz aruncînd sare bolnavilor îngenuncheaţi în stradă, şi că în urma trăsurii veneau călare doi falşi ofiţeri strîngînd bani grei pentru binefacerea tămăduirii,

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andrei D.MITUCA..., Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Moarte..., Ape Statute..., Ape Vii..., Articol Imprumutat Cuminte..., Articol Propriu..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare Verbala..., Comunicare VIZUALA..., CONCEPT Art..., Corinei..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., ISTORII Profunde..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Nimicuri Putrede..., Pentru Abis 1957..., Perceptia Luminii..., Personalitati marcante ale PADURII fara ROST..., Plecaciune cu fringerea Coloanei..., Plecaciune fara fringerea Coloanei..., Politica Bolnava..., Preocuparile PADURII fara ROST..., Respiratie Articulata.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s