Gabriel Garcia MARQUEZ – Toamna Patriarhului – Zgircit si hraparet…


Cînd se încredinţa de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravieţuise impasibil la şase atentate, luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi ţiuiau urechile şi-l supăra hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învăţase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu-şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbăreţ cum fusese pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse gînditor şi sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, zgîrcit şi hrăpăreţ, mulţumindu-se să facă dragoste cu forţa şi să doarmă pe podea îmbrăcat, cu faţa în jos şi fără pernă, renunţînd la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie moştenită în ce priveşte ambiţia strălu­cită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, aşezînd cea dintîi piatră acolo unde niciodată n-avea să se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea atîtor vise duse pe apa sîmbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai mult?

Confuzia aceea a identităţilor a atins culmea într-o noapte cu vînt, cînd dădu peste Patricio Aragonés suspinînd înaintea mării, învăluit în boarea înmiresmată de iasomie, şi-l întrebă cu îndreptăţită nelinişte dacă nu cumva îi puseseră omag în mîncare fiindcă mergea împleticindu-se, bătut parcă de un vînt necruţător, iar Patricio Aragonés îi răspunse că nu, domnule general, se întîmplase ceva şi mai rău, căci sîmbăta trecută încoro­nase o regină de carnaval şi dansase cu ea primul vals, şi acum nu mai găsea portiţa de a scăpa din amintirea aceea, fiindcă era cea mai frumoasă fată de pe lume, din cele care n-au fost făcute pentru unul ca mine, domnule general, numai dacă aţi vedea-o, dar el îi răspunse cu un oftat de uşurare, ce dracu’, astea-s chestii care li se întîmplă bărbaţilor cînd sînt în mare lipsă de femei, propunîndu-i să i-o sechestreze, după cum făcuse cu atîtea femei încîntătoare care-i ajunseră ibovnice, ţi-o vîr eu cu forţa în pat, cu patru soldaţi care s-o ţină de picioare şi de mîini pe cînd tu te înfrupţi după pofta inimii, la naiba, cu vîrf si îndesat, zise, pînă şi mironosiţele se zbat ca turbatele la început, iar apoi te imploră nu mă lăsaţi aşa, domnule general, ca un biet fruct văduvit de sămînţă, însă Patricio Aragonés nu voia aşa ceva ci şi mai mult, voia să fie iubit, căci fata asta ştie cum stau lucrurile, domnule general, o să vedeţi şi dumneavoastră c-o să înţelegeţi cînd o veţi vedea, şi atunci el l-a îndemnat întru uşurare s-o apuce pe cărările noptatice care duc la încăperile concubinelor lui şi îngăduindu-i să se folosească de ele ca şi cum ar fi el însuşi, asaltîndu-le în mare grabă şi fără să-şi lepede hainele, iar Patricio Aragonés se cufundă de bună credinţă în cloaca aceea de iubiri de împrumut, socotind că avea să-şi înfrîneze astfel patima, dar dorinţa-i era atît de arzătoare că uneori uita condiţiile împrumutului, se desfăcea distrat la şliţ, se pierdea în amănunte, se lovea din neatenţie de pietrele ascunse ale femeilor mai puţin darnice, le smulgea suspine adînci şi le făcea să rîdă uimite în beznă, mare hoţ, domnule general, îi spuneau, sînteţi tot mai nesătul cu toţi anii pe care-i aveţi, şi de atunci nici unul din ei şi nici una din ele n-a mai ştiut care din copii era fiul cui, deoarece şi copiii lui Patricio Aragonés, ca şi ai lui, se năşteau la şapte luni.

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andrei D.MITUCA..., Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Moarte..., Ape Statute..., Ape Vii..., Articol Imprumutat Cuminte..., Articol Propriu..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare Verbala..., Comunicare VIZUALA..., CONCEPT Art..., Corinei..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., ISTORII Profunde..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Nimicuri Putrede..., Pentru Abis 1957..., Perceptia Luminii..., Personalitati marcante ale PADURII fara ROST..., Plecaciune cu fringerea Coloanei..., Plecaciune fara fringerea Coloanei..., Politica Bolnava..., Preocuparile PADURII fara ROST.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s