Gabriel Garcia MARQUEZ – Ciinele Democratiei – Benedicion Alvarado…


Benedición Alvarado, cum naiba reuşesc oare femeile să facă toate astea ca şi cum le-ar inventa pe loc, cum reuşesc să fie aşa de curajoase, se gîndea, în timp ce ea îl despuia de zestrea inutilă a altor războaie mai puţin înfricoşătoare şi dezolante decît războiul acela solitar cu apa pînă la gît, murise de spaimă ocrotit de acel trup mirosind a săpun de pin cînd ea apucă să-i desfacă cele două catarame de la curele şi i-am descheiat nasturii de la prohab şi m-am cutremurat de groază fiindcă n-am găsit ce căutam ci un testicul uriaş plutind ca o broască în întuneric, îi dădu drumul speriată, se feri într-o parte, du-te la maică-ta să te schimbe cu altul, îi zise, tu nu eşti bun de nimic, căci îl copleşise aceeaşi frică ancestrală care îl făcea să stea încremenit în faţa goliciunii Leticiei Nazareno, în al cărei rîu cu vîltori imprevizibile nu trebuia să intre, nici cu tot ce avea pe el, atît timp cît ea n-avea să se îndure să-l ajute, o acoperi el însuşi cu un cearşaf, îi punea gramofonul pînă cînd se strică tot repetînd cîntecul cu sărmana Delgadina cea chinuită de dragostea tatălui ei, porunci să i se pună flori artificiale în vase ca să nu se ofilească precum cele naturale la atingerea mîinilor ei înzestrate cu putere malefică, făcu tot ce i se năzări ca s-o facă fericită, ţinînd-o însă mai departe în captivitatea strictă şi cu pedeapsa de a sta goală pentru ca ea să înţeleagă că avea să fie bine îngrijită şi iubită dar că n-avea nici o posibilitate să scape de soarta aceea, şi ea pricepu atît de bine încît prima oară cînd frica o lăsase să respire îi ceruse fără să-l roage deschideţi-mi fereastra, generale, să intre puţin aer proaspăt, şi el o deschise, închideţi-o la loc că-mi bate luna în ochi, şi el o închise, îi îndeplinea poruncile ca şi cînd ar fi fost izvorîte din dragoste, cu atît mai ascultător şi sigur de sine cu cît se ştia mai aproape de după-amiaza cu ploaie strălucitoare în care se strecură sub pînza ce o apăra de ţînţari şi se întinse îmbrăcat lîngă ea fără s-o trezească, desfătîndu-se de unul singur nopţi întregi de efluviile secrete ale trupului ei, adulmecîndu-i mirosul de căţea sălbatică tot mai pătrunzător cu trecerea lunilor, muşchiul de pe pîntecele ei prinse să crescă, se deşteptă speriată strigînd pleacă de-aici, generale, şi el se ridică anevoie însă cînd ea adormea se culca iar alături, şi astfel se bucură de făptura ei fără s-o atingă în tot acel prim an de captivitate pînă cînd ea se obişnui să se trezească lîngă el fără să priceapă care era cursul apelor tainice ale acelui bătrîn enigmatic care renunţase la plăcerile puterii şi la bucuriile lumii spre a se consacra contemplării şi slujirii ei, cu atît mai descumpănită cu cît el se simţea mai aproape de după-amiaza cu ploaie strălucitoare cînd s-a întins peste ea în timp ce dormea aşa cum odinioară intrase în apă cu tot ce avea pe el, uniforma fără galoane, curelele pentru sabie, legătura de chei, jambierele, cizmele de călărie cu pintenul de aur, într-un asalt de coşmar care o făcu să se trezească îngro­zită, străduindu-se să dea jos de pe ea calul acela împodobit cu accesorii de luptă, dar el era atît de neclintit că ea hotărî să cîştige timp cu cea de pe urmă încercare, scoate-ţi curelele, generale, că-mi răneşti pieptul cu cataramele, şi el şi le scoase, scoate-ţi pintenul, generale, că-mi neno­roceşte gleznele cu steaua de aur, scoate-ţi legătura de chei de la brîu că mă loveşte peste şold, şi pînă la urmă el făcea tot ce-i cerea ea, deşi a avut nevoie de trei luni ca să-l determine să-şi scoată curelele pentru sabie că nu mă lasă să respir, şi de încă o lună să-şi dea jos jambierele că mă zgîrie de mă seacă la suflet, era o luptă lentă şi anevoioasă în care ea îl tot amîna fără să-l exaspereze, iar el sfîrşea cedînd ca să-i facă pe plac, aşa încît nici unul din ei n-a ştiut vreodată cum s-a întîmplat cataclismul final la puţină vreme după ce se împlinise al doilea an de sechestrare, cînd mîinile lui calde şi delicate orbecăind la întîmplare dădură de pietrele ascunse ale novicei adormite care se deşteptă înfiorată de o sudoare rece şi un tremur de moarte şi nu încercă nici cu blîndeţe nici cu vicleşug să dea jos animalul dezlănţuit de peste ea, ci reuşi să-l tulbure cu rugămintea scoate-ţi cizmele că-mi murdăreşti cearşafurile de olandă şi el şi le scoase cum putu, scoate-ţi jambierele, şi pantalonii, şi bandajul pentru hernie, scoate-ţi tot de pe tine, dragul meu, că nu te simt, pînă cînd el însuşi n-a mai ştiut cînd a rămas cum îl văzuse doar maică-sa în razele de lumină ce se strecurau prin harfele melancolice ale muşcatelor, eliberat de frică, slobod, prefăcut în bizon de luptă care la prima izbitură distruse tot ce întîlni în cale şi se prăbuşi pe brînci într-un abis de tăcere unde nu se mai auzea decît scrîsnetul ca lemnul corăbiilor bătute de vînt al dinţilor încleştaţi ai Leticiei Nazareno, prezent, se prinsese de părul meu cu toate degetele ca să nu moară singură în vîrtejul fără sffrşit în care eu însumi mă stingeam, împins în acelaşi timp şi cu aceeaşi înverşunare de toate dorinţele trupeşti, şi totuşi uită de ea, rămase singur în beznă căutîndu-se pe sine în apa sărată a lacrimilor, generale, în firul molcom al balelor de bou, generale, în uimirea neţărmurită, maică-măiculiţă, Benedición Alvarado, cum de a fost cu putinţă să fi trăit atît amar de ani fără să cunsoc chinul acesta, plîngea, ameţit de dorinţele aprige pe care le simţea în rărunchi, de salvele de foc de artificii din pîntec, de sfîşierea de moarte a acelui tentacul gingaş care-i smulse năvalnic măruntaiele şi-l prefăcu în animal înjun­ghiat ale cărui zbateri stropeau cearşafurile ca neaua cu o materie fierbinte şi acră ce-i întina în amintire aerul de cleştar al după-amiezii cu ploaie strălucitoare de sub vălul ce împresura patul, căci era rahat, generale, propriul lui rahat.

Era aproape noapte cînd terminarăm de scos scheletele putrezite ale vacilor şi făcurăm puţină ordine în haraba­bura aceea de pomină, dar nu reuşiserăm încă să facem astfel încît cadavrul să semene cu imaginea lui din legendă.

 

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andrei D.MITUCA..., Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Moarte..., Ape Statute..., Ape Vii..., Articol Imprumutat Cuminte..., Articol Propriu..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare Verbala..., Comunicare VIZUALA..., CONCEPT Art..., Corinei..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., ISTORII Profunde..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Nimicuri Putrede..., Pentru Abis 1957..., Perceptia Luminii..., Personalitati marcante ale PADURII fara ROST..., Plecaciune cu fringerea Coloanei..., Plecaciune fara fringerea Coloanei..., Politica Bolnava..., Preocuparile PADURII fara ROST..., Respiratie Articulata..., Rugaciune..., Rusinea ca o Mocirla din care nu poti sa iesi.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s