Gabriel Garcia MARQUEZ – Toamna Patriarhului – o scoasera cu calus in gura…


Şi aşa avea să-i fie tot restul vieţii, prezentă, pînă cînd ultimele nostalgii i s-au prelins prin crăpăturile memoriei, rămînînd numai imaginea ei pe bucata de hîrtie pe care scrisese Leticia Nazareno, dragostea mea, iată ce-am ajuns fără tine, o ascunse în nişa unde ţinea mierea de albine, recitind-o cînd ştia că nu-l vede nimeni, apoi o făcea iar sul după ce retrăia pentru o clipă efemeră după-amiaza de demult cu ploaie strălucitoare cînd l-au luat prin surprindere cu vestea, domnule general, că te repatriaseră îndeplinind un ordin pe care el nu-l dăduse, căci nu făcuse altceva decît să şoptească Leticia Nazareno în vreme ce privea ultimul cargou cenuşiu ce se pierdea în zare, Leticia Nazareno, repetă cu glas tare ca să nu-i uite numele, şi asta fusese de ajuns pentru ca serviciile securităţii prezidenţiale s-o sechestreze în mănăstirea din Jamaica de unde o scoaseră cu căluş în gură şi în cămaşă de forţă într-un cufăr de pin cu chingi metalice, sigilat cu ceară roşie şi cu litere scrise cu catran fragil do not drop this side up şi cu licenţa de export în regulă şi cuvenita scutire consulară de taxe pentru două mii opt sute de cupe de şampanie din cristal fin pentru crama prezi­denţială, o îmbarcaseră de întoarcere în cala unui cargou cu cărbune şi o aşezaseră goală şi narcotizată în patul cu coloane din dormitorul pentru invitaţii de onoare, aşa cum el avea să şi-o amintească la ora trei după-amiază în lumina făinoasă a plasei împotriva ţînţarilor, părea cufundată în aceeaşi linişte de somn natural ca atîtea alte femei inerte care îi fuseseră aduse fără să le fi cerut şi pe care el le posedase în încăperea aceea fără a le trezi din letargia provocată de lumina şi chinuit de un îngrozitor simţămînt de descumpănire şi înfrîngere, numai că pe Leticia Nazareno n-a atins-o, a contemplat-o adormită cu un soi de uimire copilăroasă, surprins de cît de mult i se schimbase nuditatea de cînd o văzuse în şopronul din port, îi încreţiseră părul, o răseseră peste tot pînă şi în părţile cele mai intime şi-i lăcuiseră cu roşu unghiile de la mîini şi de la picioare, îi dăduseră cu ruj pe buze, cu carmin pe obraji şi cu parfum de mosc pe pleoape, aşa încît răspîndea o mireasmă dulce care făcu să dispară mirosul tău ascuns de animal de pădure, ce naiba, o sluţiseră vrînd s-o facă frumoasă, schimbînd-o într-atît că el nu izbutea s-o vadă goală sub fardurile grosolane, pe cînd o contempla cufundată în extazul dat de lumina, o văzu plutind, deşteptîndu-se, uitîndu-se la el, mamă, era ea, Leticia Nazareno, femeia care mă descumpănea, încremenită de groază în faţa bătrînului ca stana de piatră care o privea neîndurător prin vălul subţire împotriva ţînţarilor, înfri­coşată de scopul imprevizibil al tăcerii lui, fiindcă nu-şi putea imagina că în ciuda anilor fără număr şi a puterii neţărmurite el era mai speriat decît ea, mai singur, neştiind ce să facă, la fel de buimăcit şi neajutorat ca prima dată cînd devenise bărbat cu o femeie care umbla cu soldaţi, pe care o surprinsese la miezul nopţii scăldîndu-se goală într-un rîu, şi-şi dădu seama de puterea şi mărimea ei după cum necheza ca o iapă la fiecare scufundare, îi auzea rîsul tainic şi solitar în beznă, simţea desfătarea trupului ei în beznă, dar stătea încremenit de

frică pentru că era încă virgin cu toate că era locotenent de artilerie în cel de-al treilea război civil, pînă cînd teama de a pierde ocazia atîrnă mai mult în cumpănă decît frica de a porni la asalt, şi atunci intră în apă cu tot ce avea pe el, cizmele, raniţa, cartuşiera, cuţitul, puşca, tulburat de povara echipamentului de război care-l stingherea şi de atîtea tresăriri de groază, încît femeia crezu la început că era cineva care intrase cu calul în apă, dar îşi dădu imediat seama că nu era decît un biet bărbat înspăimîntat şi se îndură să-l primească în alinătura ei, îl luă de mînă în întunericul zăpăcelii lui fiindcă el nu reuşea să găsească drumul în întunericul alinăturii, spunîndu-i cu glas de mamă în întuneric prinde-te zdravăn de umerii mei să nu te ia curentul, nu te lăsa pe vine ci îngenunchează cu nădejde pe fundul apei şi respiră încet să-ţi vii în fire, iar el făcea tot ce-i zicea ea cu o supunere copilărească gîndindu-se maică-măiculiţă.


 

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andrei D.MITUCA..., Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Moarte..., Ape Statute..., Ape Vii..., Articol Imprumutat Cuminte..., Articol Propriu..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare Verbala..., Comunicare VIZUALA..., CONCEPT Art..., Corinei..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., ISTORII Profunde..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Nimicuri Putrede..., Pentru Abis 1957..., Perceptia Luminii..., Personalitati marcante ale PADURII fara ROST..., Plecaciune cu fringerea Coloanei..., Plecaciune fara fringerea Coloanei..., Politica Bolnava..., Preocuparile PADURII fara ROST..., Respiratie Articulata..., Rugaciune..., Rusinea ca o Mocirla din care nu poti sa iesi..., Suflet in Git..., Sufletul Padurii fara Rost.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s