Franz KAFKA – La Galerie…


Dacă vreo călăreaţă oarecare de circ, firavă şi ofticoasă, ar fi silită cu plesnituri din bici de către un şef nemilos să se învârtească neîntrerupt în manej, luni de-a rândul, în faţa unui public nesăţios, şi să salte pe crupa unei gloabe făcând bezele şi mlădiindu-se din mijloc, şi dacă acest joc ar continua în vuietul orchestrei şi al ventilatoarelor înspre viitorul cenuşiu ce se deschide necontenit înainte, însoţit de aplauzele care aci se sting, aci izbucnesc iarăşi din palmele ce sunt de fapt nişte ciocane cu abur — poate că atunci un tânăr spectator de la galerie ar coborî în goană pe lunga scară dintre staluri, s-ar repezi în manej şi, în plin cântec al fanfarei ce se adaptează mereu, ar striga: opriţi!

Dar întrucât nu astfel se petrec lucrurile, ci o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb şi roşu, ţâşneşte în arenă zburând printre draperiile pe care lachei maiestuoşi le trag în lături dinaintea ei, întrucât directorul, căutându-i privirile, îi răsuflă în faţă ca un animal devotat, o saltă grijuliu pe calul vânăt-rotat, de parcă nepoata lui cea mai dragă ar porni într-o călătorie primejdioasă, nu se poate hotărî să dea semnalul pocnind din bici, apoi printr-un efort de stăpânire de sine, îl dă în fine, după care aleargă pe lângă cal cu gura căscată, urmăreşte cu ochi ageri salturile călăreţei, abia putând înţelege măiestria ei, încearcă s-o avertizeze cu strigăte în englezeşte, îndeamnă la atenţie încordată pe rândaşii care ţin cercurile, iar înainte de marele salto mortale, imploră, cu braţele ridicate, orchestra să tacă şi în cele din urmă o ridică pe micuţă de pe calul tremurând o sărută pe amândoi obrajii şi nici o omagiere din partea publicului nu i se pare îndestulătoare, în timp ce ea, săltându-se în vârful pi-cioarelor şi sprijinindu-se de el, în norul de praf care încă îi înconjoară, întinde braţele în lături şi-şi lasă căpşorul pe spate, vrând să împartă cu tot circul fericirea ei — întrucât astfel se petrec lucrurile, spectatorul de la galerie îşi reazimă faţa de balustradă şi, lăsându-se furat de marşul final ca de un vis greu, plânge fără voie.

About Andrei D.MITUCA

I am...
Acest articol a fost publicat în Andreiene..., Aparente care aduna..., Ape Vii..., Comunicare NonVerbala..., Comunicare VIZUALA..., Imagini care Linistesc..., Imagini percepute cu ochii mintii..., Locuitorii Padurii fara Rost..., Pentru Abis 1957..., Preocuparile PADURII fara ROST.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s